Dosarele X... LINUX
Part. 3
***
/ (semnul ăsta, slash, se numește “root”, adică “rădăcină”. Cu el începe aventura.)
Doamne, ce m-am chinuit prima dată să instalez LINUX. Prostia mea, pentru că nu m-am documentat. Acum, gândindu-mă că mai sunt și alții ca mine care vor să treacă la LINUX, o să va spun cum stă treaba cu partițiile și cu instalarea.
Nu vă apucați să mă criticați, citiți bine, luați aminte și învățați.
Partiţia / este echivalenta partiției C din Windows - adică acolo se instalează sistemul de operare. Spre deosebire de Windows, care nu-ţi dă posibilitatea să specifici partiţia pe care pui datele de utilizator, în Linux poţi să faci asta.
Dacă doar vrei să încerci Linux, partiţia / poate să fie și de doar 5GB. Dimensiunea ideală depinde de cum vrei să-ţi foloseşti calculatorul. 20GB pot să-ţi ajungă mult şi bine sau să fie insuficient în doar 2 zile. Uite de ce:
Structura directoarelor în orice distribuție de Linux este de genul / (directorul rădăcină sau "root") şi o serie de subdirectoare:
/bin (aici ajung executabilele programelor importante pentru utilizatori)
/dev (aici se fac legăturile între hardware-ul din PC şi dispozitivele instalate cu driver - deci poţi avea şi hardware care nu-i instalat din cauza lipsei unui driver, iar acesta nu va figura aici)
/etc (aici se păstrează toate setările sistemului de operare şi al aplicaţiilor importante)
/home (aici sunt stocate datele utilizatorilor şi setări personale ale aplicaţiilor folosite de fiecare utilizator în parte - un fel de "Documents and Settings" din Windows XP sau "Users" din Windows 7/8)
/lib (un director plin cu ceea ce în Windows sunt DLL-uri - deci un fel de C:\Windows\system32)
/mnt (un director în care se montează/mapează medii de stocare locale sau la distanţă - un loc centralizat în care partiţii, medii de stocare sau partajări de reţea primesc o etichetă similară literelor primite în Windows - cu menţiunea că în Windows suntem limitaţi la literele alfabetului, iar aici putem avea montate/mapate (teoretic) oricâte partiţii/share-uri)
/media (similar cu /mnt/)
/opt (aici se instalează diverse programe care nu respectă structura de directoare din Linux sau care "vor" musai să se instaleze aici)
/proc (informaţii despre sistem şi procesele active pe calculator - adică tata şi mama lui Windows Task Manager)
/sbin (aici ajung executabilele sistemului de operare)
/tmp (fişiere temporare)
/usr (fişierele programelor instalate - un fel de Program Files)
/var (aici sunt jurnalele de activitate ale sistemului de operare şi fişierele variabile ale acestuia şi ale aplicaţiilor instalate, adică locul în care sunt salvate ultimele stări ale aplicaţiilor, ca să ştie de unde să continue când sunt pornite din nou).
Există şi alte subdirectoare, dar astea-s principalele. Spre deosebire de Windows, în Linux poţi mapa un subdirector pe o partiţie separată. De exemplu, /home - echivalentul Documents and Settings - se poate pune pe o partiţie mai mare, ca să ai loc să te întinzi cât vrei în directoarele Documents, Downloads, Music, Pictures, Video şi altele. Evident că dimensiunea partiţiei pe care pui /home va trebui s-o gândeşti după cum ştii că o vei umple. Ăsta e primul pas în degrevarea partiţiei root - adică /
Ca să n-ai nevoie de mult spaţiu pentru partiţia / poţi aloca o partiţie separată şi pentru /usr - adică echivalentul Program Files -, care sigur se va umple cu multe fişiere pe măsură ce vei instala diverse programe şi jocuri. Unii alocă o partiţie separată şi pentru /var pentru că în distribuţiile bazate pe Debian, cum este şi cazul Ubuntu, Linux Mint şi altele, directorul /var/cache se umple în timp cu pachete de actualizări, cu jurnalele de activitate ale sistemului de operare (/var/log) şi diverse fişiere în care sistemul de operare şi utilitarele lui îşi salvează starea şi alte informaţii, fişiere care se actualizează destul de des şi care ar putea duce la fragmentare pe o partiţie aproape de limita de spaţiu.
Practic, de tine depinde modul în care îţi faci partiţiile. Dacă vrei doar să încerci Linux, fără complicaţii, poţi face doar partiţia de root (/) şi totul să rămână acolo. Dar ca să nu întâmpini probleme cu spaţiul liber, trebuie să te gândeşti dinainte cât spaţiu vei ocupa. O instalare Linux Mint ocupă 4-5GB, depinde de ediţie, deci o partiţie de 10GB îţi va oferi aproximativ 5GB spaţiu liber pe care te vei putea juca liniştit. Dacă aloci 20GB, sigur vei avea loc de joacă o perioadă de timp. Evident că dacă te apuci să pui fişiere mari pe partiţia asta vei umple mai repede spaţiul - de-asta nu se înghesuie nimeni să-ţi facă recomandări în sensul ăsta.
În ceea ce priveşte partiţia swap, aceasta este echivalentul fişierului pagefile.sys al Windows-ului, care este folosit atunci când sistemul de operare şi aplicaţiile pornite au nevoie de mai multă memorie RAM decât e instalată în calculator şi folosesc memoria virtuală - în Windows pagefils.sys, în Linux partiţia de swap. Linux are un alt avantaj aici, şi anume acela că fiind o partiţie separată, datele din swap sigur nu vor contribui la fragmentarea vreunei partiţii cu date sau pe cea a sistemului de operare. Mai mult decât atât, partiţia de swap poate fi folosită de mai multe distribuţii Linux, deci nu trebuie să faci mai multe partiţii de swap dacă îţi instalezi 2 sau mai multe distribuţii.
Dimensiunea partiţiei swap nu are o dimensiune obligatorie. Rolul ei este să îţi ofere un spaţiu cât mai generos pe post de memorie virtuală atunci când aplicaţiile pornite consumă memoria RAM şi ai nevoie să foloseşti şi alte programe. Ca atare, dacă ajungi frecvent în situaţia în care ai nevoie de mai multă memorie decât ai instalată în calculator, e bine să faci o partiţie mai mare de swap. Specialiștii spun că dacă ai mai mult de 2GB de memorie RAM, nu ai de ce să mai faci partiția/zona swap. O altă diferenţă între Windows şi Linux este aceea că funcţia de hibernare nu se face într-un loc separat faţă de memoria virtuală, adică hiberfil.sys, ci tot în partiţia de swap. Evident că atunci când opreşti calculatorul memoria virtuală nu-şi are rostul, aşa că Linux foloseşte acelaşi loc pentru hibernare, economisind astfel spaţiu. Hibernarea presupune salvarea conţinutului memoriei RAM înainte de oprirea calculatorului. Odată pornit calculatorul, dacă sistemul de operare detectează o oprire cu funcţia de hibernare, îşi ia datele de hibernare din locul în care le-a salvat, le încarcă în memoria RAM şi vei putea continua lucrul exact din stadiul în care l-ai lăsat.
La fel ca în Windows, copierea conţinutului memoriei RAM presupune să ai suficient spaţiu alocat pentru hibernare - adică cel puţin cantitatea de memorie RAM trebuie să fie disponibilă pentru hibernare. Dar pentru siguranţă - că poate foloseai intens calculatorul şi aveai şi memorie virtuală în uz, o serie de specialişti au căzut de acord că 150% din cantitatea de memorie RAM îl reprezintă spaţiul ideal pentru hibernare. Adică întreaga capacitate RAM + încă jumătate din ea: 3 GB spaţiu pentru un sistem cu 2GB RAM. Ăsta e minimul recomandat pentru o hibernare fără probleme. Dar pentru că în zilele noastre stăm tot mai bine cu spaţiul de stocare, se practică dublarea cantităţii de memorie RAM pentru locul de hibernare. Deci la un sistem cu 2GB RAM, în Linux se face o partiţie de 4GB swap, loc în care se va face şi hibernarea dacă alegi opţiunea asta de oprire a calculatorului.
Ce-i bine de ştiut atunci când încerci mai multe distribuţii Linux pe acelaşi calculator, este că dacă pui un Linux în hibernare, e indicat să-l porneşti pe acela când dai drumul calculatorului. Altfel, partiţia swap poate fi curăţată de cealaltă distribuţie Linux, ca s-o folosească la nevoie. Deci e bine să ştii ce faci.
Cam lungi explicaţiile, dar sper că te-au lămurit.
21:46
krmn_scm
Posted in: LINUX
